Oamenii pe care i-am întâlnit în UK

Când aud oamenii care ma cunosc (atât din viața reală cât și de pe blog) că am fost în UK și m-am reîntors în România, următoarea întrebare după celebrele Cum? și De ce? este de obicei legată de lucrurile de care îmi este cel mai dor de acolo (dacă există). Nu îmi este dor de niște lucruri în sine din Anglia dar cu siguranță îmi este dor de oameni.

Pe cele mai bune prietene ale mele românce, A. și L., le-am cunoscut în primul an de facultate. Ele au fost cele alături de care am trecut prin primele mele luni în UK care, cum spuneam într-un post anterior, n-au fost chiar cele mai frumoase din viața mea. Cu ele două am împărțit o casă în anul II de facultate și chiar dacă în anii care au urmat ne-am mutat separat din varii motive, noi am rămas în continuare până în ziua de astăzi foarte apropiate. Am trecut împreună prin nenumarate întâmplari, povești în miez de noapte, inimi rupte, beții, excursii, lacrimi, viață tipică la 20 de ani.

Tot în primul an la facultate am cunoscut-o pe A., o altă prietenă foarte bună din Belgia, cu care mi-am petrecut zile interminabile la facultate și toate sesiunile. Am învățat foarte multe de la ea, atât lucruri personale cât și cunoștințe legate de ingineria civilă pe care am studiat-o noi. În anii III și IV am trăit practic împreuna la facultate – mergeam la cursuri de la 9-10 AM și rămâneam în campus până seara la 10. Era fun la noi la facultate și era cu siguranță mult mai interesant să învățam și să lucrăm la proiecte împreună, eu, ea și alți colegi decât fiecare singur acasă.

Facultatea noastră era foarte user-friendly și era o plăcere să stăm acolo – aveam multe canapele și mese noi, frumos colorate, cafea aproape la discreție, săli mari și multe PC-uri. Nu era chiar o corvoadă statul acolo. Noi am râs mult timp de faptul că viața noastră socială se termina unde se termina și perimetrul campusului pentru că stăteam atât de mult acolo. Ingineria-i grea, dom’me, ce sa-i faci!

La primul loc de muncă din facultate, pe când serveam la o cafenea cu narghilele, am cunoscut-o pe V., o altă prietenă româncă foarte apropiată cu care mă întâlnesc an de an la mare și care de asemenea ca și fetele de mai sus mă înțelege și mă susține în tot ceea fac.

Atunci când îi spuneam că mă gândesc să mă mut în București, V. mi-a spus că ea simte că sufletul meu pereche mă așteaptă aici. A avut dreptate. 🙂

La al doilea și ultimul loc de muncă pe care l-am avut în UK – și pe care de altfel îl continuu în București – am avut noroc de niște colegi extraordinari. M-am împrietenit foarte repede cu ei, în special cu cei de vârste apropiate mie. Colegii mei din UK au fost în mare parte englezi, singurii străini eram eu, un coleg din Italia și un coleg din Iran. Când te întâlnești cu cineva 2 ani în fiecare zi și când ai noroc să fie niște oameni sinceri, de calitate, amuzanți și foarte inteligenți e greu să nu te împrietenști cu ei.

Am fost pe aceeași lungime de undă și m-au acceptat ca pe una dintre ei fără să conteze pentru cineva că nu aș fi englezoaică. Bineînțeles că încă păstrăm legatura, ei știu că îmi este foarte dor atât de ei cât și de ceilalți cu care m-am împrietenit din celelelate echipe ale biroului nostru din Manchester.

Niciodată în UK nu m-am simțit discriminată sau privită altfel datorită naționalității mele, nici de către străinii despre care v-am povestit mai sus și nici de către toți ceilalți oameni care au mai trecut într-un fel sau altul prin viața mea din 2011 încoace. Ideea este că atunci când ești un om sincer, glumeț, prietenos și neîmfumurat, cum am încercat eu să fiu, n-ai cum să nu atragi lânga tine oameni similari. Când te muți în străinătate este foarte important să te adaptezi locului în care ai ajuns – a fost perfect normal pentru mine să ma apropii mai tare de prietenele mele românce care mă înțelegeau mai bine, dar ar fi fost super ciudat să-mi petrec tot timpul în comunitățile de români, să ascult doar muzică românească și să resping orice mâncare neromânească.

Unii arabi, indieni și chinezi au tendința să facă asta, rămân în cercurile și în zonele lor de comfort și își fac o mică Indie, o mică Arabie Saudită, o mică Chină în orașul în care trăiesc, fără să se adapteze sau integreze foarte bine populației. Există și români care fac asta dar eu nu am avut multe interacțiuni cu ei. Când englezii – sau oamenii din țara în care ajungi – văd că te străduiești și faci eforturi să te integrezi, te iau ca fiind unul de-al lor. Eu, cel putin, asta am simțit.

Prin urmare – da, de asta imi este dor, de oamenii din UK.

De bunătatea lor, de politețea lor, de zâmbete, de mulțumescuri interminabile. Dar în priuncipal de politețea lor. Mi-ar plăcea să o întâlnesc și în București, îmi lipsește. Dar până o s-o regăsesc și pe aici, eu mă comport în România la fel cum o făceam în UK, cu politețe, ca să fiu un exemplu pentru cei din jurul meu (asta când nu mă calcă cineva pe coadă). Deocamdata-mi merge bine. 😀

Sursă foto 1, 2