Oana Moraru: “Peste 70% din copiii de clasa a 7-a nu știu să lege idei și să sumarizeze informații.”

Oana Moraru este expert în educație, educator, învățător, director de școală și are o experiență de 30 de ani în pedagogia copiilor.

Textul de mai jos reprezintă niște notițe pe care mi le-am făcut ascultând podcastul Fain și Simplu la care a fost invitată Oana Moraru alături de Simona Gherghe.

Îmi place mult de ea, mi se pare mixul perfect de om cu foarte multă experiență, dar și foarte modern și ancorat în realitate. Podcastul despre care scriu mi s-a părut unul deosebit de valoros pentru părinți, l-am ascultat de 2 ori să mă asigur că-mi notez niște lucruri pe care nu vreau să le uit.

Alte 2 conferințe la care am ascultat-o pe Oana Moraru: ”Mami, vom fi bine?” și Cum ajung copiii adulți împliniți?.

Am încercat să redau cât mai fidel părerile ei în textul de mai jos, dar dacă anumite lucruri nu au sens 100%, e posibil să fie din cauză că sunt scoase din context. Textul meu respectă cronologia podcastului, așadar dacă ceva vă trezește interesul, puteți găsi întregul context ascultând interviul (link mai sus).

Pedagogie în anii formativi

• În anii formatori, când mintea are nevoie de stilul secvențiale de a învața lucrurile, de a citi literele pas cu pas, de a urmări cu degetul, de a forma această competență de baza de a gândi abstractizat, de a sta in sarcina, este important ca cititul să se desfășoare pe hârtie (cărți), nu pe tablete sau manuale virtuale. Acestea pot fi introduse dupa 12 ani, nu în anii formativi. 
• În jurul vârstei de 12 ani se poate observa care copii sunt mai mult înclinați spre arte, care spre matematica etc. Dându-le șansa să se dezvolte în direcția potențialului și dorinței lor, le construim foarte devreme o stima de sine crescuta. 
• Scrisul de mâna și cititul dintr-o carte, învățarea academică de adâncime, statul pe carte pe termen mai lung, luarea unui proiect de la capăt și abilitatea de a-l parcurge întreg, pe pași, etapizat, sunt toate competețe ce au la bază capacitatea creierului de a vedea de mic (de la 6-7 ani) literele dintr-un cuvânt și de a le analiza pe rând. Asta înseamnă gândirea analitică. Poate fi într-adevăr o activitate plictisitoare, dar este ceea ce dezvoltă gândirea abstractizata și este o abilitate a minții care este ideal de exersat în jurul vârstei de 6-8 ani. Dacă pierdem această fereastra de oportunitate, mintea poate avea dificultăți în a recupera acest salt. Peste 70% copiii de clasa a 7-a nu știu sa lege idei și să sumarizeze informații. 
• Se poate face o corelație între abilitatea copiilor la 2.5 ani de a alterna pașii când urcă și coboară scări sau abilitatea lor de a urmări traiectoria unei mingi cu abilitatea de a urmări un text, demonstrații pe tablă, de a urmări discuții, informații, de a putea translata cu ușurință privirea de la tabla de caiet în anii de școală din viitor . Acestea sunt abilitați cognitive și de câmp vizual care se pierd odată cu învățatul pe laptop. Copiii care învață pe tabletă ajung să nu prindă idei, sar cuvinte, nu descoperă elementele cheie dintr-un text, adică bazele analfabetismului funcțional de mai târziu. Sărim etape care fac parte din ingineria metodica pedagogica și bombardarea de mici a copiilor cu o mulțime de stimuli care distrag atenția de lunga drată .
• Învățarea de adâncime destinată celor mari 10 meserii din lume se bazează pe abilitatea de “a sta in sarcină” pe termen lung, de a fi capabil să urmărești un text in adâncime și de a-ți putea controla propriul corp. Copiii sunt bombardați de mici, de acasă, de o mulțime de stimuli inutili (activități non stop, TV, jucării infinite). Copiii care primesc această multitudine de stimuli de mici își dezvoltă un apetit uriaș pentru super stimuli și ajung să aibă așteptarea ca orice să se întâmple rapid în viața lor. Astfel, când ajung puși în fața unui text, simt plictiseală, frustrare, nerăbdare, se chinuie sa înțeleagă in adâncime textul. 

Despre limite

• Nu trebuie să avem senzația că noi, părinții, trebuie să ne entertain-uim copiii non stop și să ne fie frică să-i lăsăm să se plictisească. Copiii se adaptează întotdeauna la plictiseală, inventează chestii de făcut, își pun imaginația la contribuție, trebuie doar ca noi să avem răbdare cu ei și să-i lăsăm să fie.  (Asta este valabil la copiii peste 6-7 ani).
• Când avem nevoie să punem interdicții, este util să încercăm să folosim limbajul creierului copilului , adică: să ne prostim când spunem reguli, să inventăm cântecele prin care transmitem anumite lucruri,  deci nu să folosim un limbaj de adult superior și care dictează reguli. Explicațiile logice de cele mai multe ori nu au sens pentru copii, ei nu sunt acolo să ne înțeleagă, sunt acolo să experimenteze și să se joace. Să ne coborâm la mintea și limbajul lor când punem reguli, dacă vrem să avem succes. 
• Cel mai intens proces de învățare se întâmplă prin joc. Forța creatoare, prima mare formă de control asupra realității se eliberează prin jocul liber. Să spui copilului în permanență: ”strange jucăriile, adună jucăriile, fă aia, nu fă cealaltă” este echivalentul cu a toaleta un pom care dorește să se extindă și să se dezvolte, distrugi creația înainte de a o lăsa să își răsfrângă crăcile. Conexiunea cu natura este vitală, este foarte important să facilităm jocul în natură.  
• Întâi ne conectam cu copiii, apoi îi controlam. Nu invers. Întâi te prostesti cu el și îi areți că ești la mintea lui, apoi îi pui limita sau regula. 
• Tonul pe care nu ar trebui să îl folosim cu copiii niciodată este cel de rusinare și vinovăție. Totuși, este important ca un copilul să cunoastă sentimentul de ”a avea jeană” de a face rău celorlalți. (de exemplu, deranjatul clasei la școală). Rușinea și rușinatul sunt, însă, toxice atunci când sunt folosite ca instrumente de reprimare a trăirilor naturale (e rușine să spui asta, e rușină să faci cealaltă, e rușine să îți dorești X). Deoarece creierul oamenilor și al copiilor este tribal, nu există o creștere sănătoasă a minții fără o senzație de jenă față de o autoritate/superioritate. E important să știe că există o ierarhie a puterii, un pic de teamă de ”ce mi s-ar putea întâmpla dacă...”. Ei reacționează foarte bine la tonul autoritar, dar jucăuș, hazliu prin care transmitem lucruri importante. Nu este vorba despre o frică toxică, dar simt o limită de care nu pot trece.  

Să nu ne cicălim copiii constant – creierul lor nu poate asculta doar instrucțiuni!

• După 12 ani copilul dezvoltă un fel de standard intern (“Băi, dar pe mine cine m-a întrebat X lucru și Y lucru?”), dezvoltă autoritate în fata părinților, dă replici, vrea sa participe la planurile lui de viața. Părinții asociază de multe ori asta cu obrăznicia, când copilul de fapt începe sa dobândească autoritate pe viața lui, vrea sa fie băgat în seamă, vrea să contribuie, vrea să participe și ăsta este un lucru de celebrat și sărbătorit, nu de pedepsit. 
• Să ne abținem din a ne cicăli copiii constant. Creierul lui nu poate asculta numai intrucțiuni, are nevoie și de un parteneriat cu persoanele nr. 1 de încredere, ancorele, aka părinții. Să reținem că creierul copilului este influențat zilnic de social media, de tehnologie, de o școală care adeseori îl frustrează, deci este foarte dăunător ca ȘI relația cu părinții să fie tot una tensionată. Putem să-l ajutăm foarte mult dacă îi spunem și demonstrăm parteneriatul nostru.  

Efectele social media asupra copiilor

• Copilul modern este foarte măsurat, comparat, pus mereu pe taler sa vedem dacă performează, este expus la foarte multe tipologii umane, au FOMO, că pierd ceva dacă nu au aia și aia. Modelul lor de încredere în sine este complet perturbat. Așadar expunerea la social media ar trebui întârziată cât mai mult, până spre 16 ani. Atenție, expunerea la social media nu este același lucru cu expunerea la tehnologie. Social Media este atât de toxica pt creierul copilului care își dezvolta sinele și imaginea de sine, este ca un drog. Îi arată că realitatea e atât de diversă încât el niciodată nu va putea avea așa ceva. Social media îngroașă statisticile care spun că niciodată în istoria omenirii copiii nu au simțit niveluri mai mari de stres ca acum.  

Cum arată libertatea la fiecare vârstă?

• Când le dăm libertatea de a alege? De la 2 ani: 
  • la 2 ani: vrei rochia asta sau asta
  • la 6 ani, libertatea este despre cum ma îmbrac, cât ma joc, ce beau sa desenez. 
  • La 9 ani, despre negociere; cum e programul meu?
  • La 12 ani, libertate de ieșit afara, cu cine? 
  • La 15-16 ani, un copil este totalmente echipat cu libertate (nu cu experiența), cu programele/filtrele de a nu se băga în mari belele. De atunci, tu ca părinte, poți doar să îi fi prieten dacă vrei să te mai asculte și să îți mai respecte părerile. Trebuie sa le dai tot timpul impresia că le dai libertate și au de ales. 

Despre consumul de droguri

• Consumul de droguri este o pandemie globală. Din momentul în care un copil/tânăr a început să se drogheze, nu poți decât sa îl iubești și să–i fii aproape. Nu are sens și nu ajută cu nimic să îl critici, judeci, pentru că el este deja pe un drum f greu. De cele mai multe ori comportamentul adictiv, nevoia de a simți împlinire și fericire intr-o substanța, are legătura cu un pattern format în prima copilarie, modele din familie prin dependențe (gen workaholic, alcool, țigări, etc), adulți deconectați de la relația cu copiii, etc. 
• Informația că drogurile nu sunt bune se așează în creierul copiilor până pe la 11-12 ani. Greutatea pe care o vor da acestei informații depinde cum vorbim cu copilul, cum ne conectăm cu el când avem aceste discuții, despre stima de sine, cum te văd eu, eu te plac indiferent de ce vei face in viața ta, te văd, intimitate cu copilul. Dacă noi nu am primit validare și iubire calda de la părinți, e posibil sa nu o putem nici noi da mai departe și din start îmi programez copilul să caute împlinire, validare in altceva: sport, mâncare, overachievement, sau alteori droguri. Exista tipuri de familii care își invalidarea fără sa realizeze sentimentele (de exemplu: taci din gura ca nu ai de ce să plângi), cazuri în care copiii vor caută sa umple acele goluri cu o adicție. Consumul de drog este rezultatul unei afecțiuni sufletești și mentale vecine cu suferința. În momentul în care se apucă, copiii trebuie tratați cu dragoste. Drogurile sunt o boală a sufletului (suplinește lipsa de iubire cu altceva).

Altele

• Fereastra de oportunitate cea mai maleabilă pt creier este 0-6 ani. 0-2 ani este baza intelectului general. Depinde hotărâtor de cât i se vorbește copilului și de ce tip de conectare avem cu el. Există studii care au măsurat nr de cuvinte spuse de familie copiilor, iar concluziile arată că distanța între cât a vorbit o familie unui copil versus alta fac diferențe care se întind pe 30 de ani în dezvoltarea ulterioară a copiilor (cu efecte indirecte pe siguranța de sine, ce meserii își găsesc, cum își organizează viața, etc.).
• Limbajul și conectarea emoțională, pe lângă nevoile de bază, sunt cei mai importanți predictori ai inteligenței și succesului în viața. Creierul copilului ia din tonul vocii niște structuri logice pe care se așează mai târziu gândirea.  Se zice ca dacă iei la 8 luni o bonă ce vorbește copilului o limba foarte diferită de cea de bază timp de 2 luni, dacă vrei sa îl înveți pe copil limba respectivă la 8 ani, creierul lui încă recunoaște structurile (ton, inflexiuni, ritm) și reține mult mai rapid.
• Ne naștem cu anumite zone ale creierului mai dezvoltate și altele mai închise. Se nasc copii cu predispoziții pt inteligența verbală, sau copii cu inteligență vizual spațială, cu abilitate motrică fină extraordinară sau copii fără abilități motrice. Ține mult de cele 9 luni formative, dar și moșteniri transgenerationale
• Rolul școlii este să depisteze până în jurul vârstei de 9-10 ani ce lucruri le vin natural și ce lucruri nu le place să facă copiilor. Pe acelea ce nu le plac trebuie să le împingem ușor până ine 10 ani pt ca e atât de mare neuroplasticitatea încât îi poți convinge să ajungă să le placă. Pot să influențez f mult dezvoltarea. Este f important să integreze în anii 6-10 ani mai multe arii: muzica, desen, etc pt că ele reprezintă bucăți de puzzle care îi vor ajuta mintea indiferent ce carieră vrea să aleagă. De exemplu, dacă o fetiță se joacă cu plăcere cu păpuși, e bine să îi dăm uneori și puzzle-uri și scripeți și chestiuni inginerești, chiar dacă nu are predispoziție spre asta. Este absolut necesar să încerce și niște lecții pt un instrument muzică până în 8-9 ani, mai târziu nu are sens, dacă nu dorește. 
• Copiii care nu au simț ritmic, care nu pot urmări bătăile de palmă sunt copii care stau greu în sarcini de tip procedural: pasul 1, pasul 2, pasul 3. Ritmul și învățarea ritmului e o chestiune intelectuală. 
• Copiii cu dificultăți de învățare sau deficit de atenție au probleme în a reda un ritm simplu la bătăi din palmă pt că mintea lor nu a fost obișnuită să identifice patternuri, structuri, care fac parte tot din gândirea analitică. De-asta e importantă introducerea în viața copiilor a muzicii și dansurilor de mici. F mulți academicieni de renume, ingineri, oameni din meserii de top, uneori își pierd creativitatea și intuiția fiindcă nu sunt conectați la corpul lor, fiindcă nu au făcut suficientă mișcare de copii. Asta produce supra intelectualizare, oameni educați, inteligenți, cu diplome și doctorate dar atât de intelectualizați că nu mai sunt conectați la emoție, la realitatea dincolo de cuvinte. (“L-a prostit cartea”). Energia lui este toată de la gât în sus.
• Cum păstrăm copiii conectați la corpul lor? Natura, joc în copaci, joc pe cont propriu, joc la alegere, muzica, sport, arte, dans. Există o vreme și pt cursuri de robotică, nu trebuie să le facem doar pt că ne satisface egoul de părinte. E o pandemie a nevoii părintești de a supra expune copilul. 
• Avem tendința de a nu-i învăța pe copii să gândească cu corpul: îi așezăm în bănci, îi luăm la activități care presupun tot șezut în bănci și nu îi ajutăm să se conecteze cu corpul lor. Apoi ne întrebăm de ce sunt nefericiți – nu sunt conectați la cine sunt ei cu adevărați.
• În România programele și metodologia profesorilor nu sunt aliniate cu etapele de dezvoltare ale copiilor. Avem ecuații cu necunoscute la 7-8 ani când copii nu înțeleg conceptul de necunoscută sau egalitate. Academic avem senzația ca facem mult, dar facem prost, mecanic, artificial și nu mai există timp și energie pt ce are nevoie vârsta de 7 ani – dans, muzică, sport, libertate, joacă, explorare, construcție, modelare de concepte 

Concluzie: cu ce skilluri să ne echipăm copiii?

• Să învețe să lucrezi în echipă chiar și cu oamenii care nu le plac. La universitățile internaționale, principalul obiectiv în afară de partea academică este socializarea și relaționarea dintre studenți. 
• Gândirea critică – gândire în termeni de inițiativă, de analiză personală asupra situației, nu răspunsuri standard stereotip de elev de nota 10. 
• Securitate financiară și relevantă ca om: conexiunea și gândirea critică. 
• Sentimentul că eu am cu mine o voce interioară, sunt bine cu mine, relație spirituală cu interiorul. Nu pot copiii să mai supraviețuiască doar pe ideea de învățare, luat 10, mers mai departe în viața, asta duce la nefericire cruntă. Poate să fie foarte realizat și pe dinăuntru să se simtă din ce în ce mai gol. Fără o dimensiune spirituală nu mai supraviețuim, fără niște momente de check în cu noi înșine. Să-i apropiem de sinele lor. Să simtă că are la bază un om care îl vede și îl acceptă așa cum este el. Un om cu care poate vorbi și de pe wc. Are nevoie de o ancoră. Iubirea necondiționată.  Îi obligă și pe cei mai timizi și introverți.

***

Dacă vreți să ascultați podcastul, găsiți linkul în primul paragraf.