Educație Featured

Oana Moraru: Cum ajung copiii adulți împliniți [conferință educațională]

În weekend am participat la conferința ”Cum ajung copiii adulți împliniți” organizată de Oana Moraru. Nu știu dacă Oana mai are nevoie de multe prezentări, așa că o țin scurt, Oana este educator, învățător, director de școală (Școala Helikon), are o experiență de peste 30 de ani la catedră și este extrem de conectată la lumea copiilor preșcolari și școlari ai vremurilor noastre. Am învățat foarte multe lucruri din podcasturile, cărțile și conferințele la care am mai urmărit-o și cred tare că fetița mea are o viață mai bună și datorită ei. ❤️

Las mai jos mai multe idei, cu disclamerul că e posibil ca, în unele situații, în lipsa contextului care s-a discutat pe larg în sală, să nu fie 100% clar ce vreau să transmit. Încerc să fac niște completări personale acolo unde e cazul.

Despre relația copiilor cu viața

  • La vârste mici copiii au nevoie de cât mai multe momente de vitalitate, triumf, câștig, bucurie, chiuit, reușite, situații în care să-și demonstreze că au curaj, putere, mai ales în aer liber. Jovialitatea și energia jucăușă și năzdrăvană a lui mami și tati vor fi oglindite de copil negreșit.
  • Copiii își calibrează drumul în viață și busola lor interioară în funcție de relația părinților cu propria viață. Ei nu au nevoie să le spunem încontinuu ce să facă, cum să facă. Au nevoie să vadă busola noastră, direcția noastră, că avem capacitatea și puterea de orientare în viață, că nu ne destabilizează anumite situații.
  • Copilul zice în mintea lui: Ce face mama mea când mă simt rău și sunt trist? Acesta este momentul în care trebuie să îi arăți că pe tine nu te sperie neputința lui, că ai mai trecut prin așa ceva, ai mai întâlnit această emoție, așadar e important să nu te destabilizezi emoțional (Vaaaai, ce mă fac cu tine, nu știu ce să fac, etc.)
Oana Moraru conferință, imagine
  • În prima copilărie, relația cu mama* este relația cu viața (din punct de vedere relații, stima de sine, etc). (*mama sau orice altă persoană primară de atașament).

În prima copilărie, relația cu mama este relația cu viața.

Despre instictul părinților de a repara totul

  • Noi adulții avem o reacție naturală de a repara totul foarte urgent. Când copilul are o problema, adulții vin instant cu o reparație (ex. S-a supărat copilul pentru ceva, iar adultul spune: Lasă că … (o să facem aia/aia/cealaltă/etc).
    • În realitate, orice emoție are nevoie de o bancă, pe care să ne așezăm și să trăim emoția aceea. Este foarte toxic să transmitem creierului copilului de la așa vârstă fragedă că de fiecare dată când am o problemă trebuie imediat să o rezolv. Asta conduce la niște creiere de copii cu foarte puțină răbdare, care vor și au pretenția la rezolvări instante la orice.
Oana Moraru conferință, imagine
  • Ce ar trebui să facem noi ca părinți este să ajutăm copilul să-și dezvolte deprinderea de a se întâlni și de a sta cu emoția, care mai târziu devine deprinderea lui de a se întâlni cu oameni, șeful, viața, etc. (A se întâlni în sensul de a gestiona)
  • Ar fi foarte util să ne oprim din încercarea de a corecta toate problemele și lucrurile prin care trece copilul și să ne spunem: Wow, copilul meu se întâlnește azi cu emoția X. Mama Natură ne-a dat emoțiile negative și conflictele ca să ne dezvoltăm prin ele. Spune-i copilului că îl crezi, că ești alături de el, întreabă-l ce vrea să facă în continuare (care e intenția lui), nu formula tu intenția. Soluțiile copilului nu vor fi neapărat realizabile în prima instanță, dar le vom accepta oricum pentru că până să ajungă să le pună în practică își va da seama singur (la rece) de cele mai multe ori care sunt realistice și care nu.
  • Lipsa de concentrare și de reziliență a copiilor este direct proporțională cu nevoia părinților de a rezolva orice problemă, de a găsi în permanență soluții, de a-i scoate din suferință și din sentimentele negative.

”Te înțeleg, sunt alturi de tine, ce vrei să faci în continuare?”

Despre limite

  • A pune limite înseamnă să spun copilului despre cum voi acționa EU în momentul respectiv, de exemplu: când sare pe canapea, chiar dacă noi îi spunem să înceteze, el nu poate. El nu ne înfruntă pe noi punând rezistență, el înfruntă viața, pentru că își dă seama de puterea pe care o are. Nu face asta ca să ne enerveze și nu înseamnă că este rău. Pe viitor, acesta este un skill pe care noi ne dorim foarte mult să-l aibă, acesta de a rezista vieții. Ne mințim singuri dacă avem impresia că trebuie să fim în control și că el trebuie să ne asculte pentru că așa vrem noi. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să acceptăm și să recunoaștem că el NU SE POATE OPRI din sărit pe acea canapea, simte o forță asupra mamei și asupra vieții și nu îi poate da drumul. Putem să îi spunem: Văd că îți este greu să te dai jos de pe canapea, stiu ca iti place sa sari, vad ca nu poti sa te oprești. Dacă nu te oprești acum, sunt nevoită sa vin sa te iau în brațele mele și să te dau jos. Fără nervi și dintr-o energie complet pozitivă, îl anunți ce va trebui să faci tu., nu ce trebuie să facă el. Limitele sunt despre ce voi face eu, nu ce vreau sa faca copilul.

Good inside

  • Ca un lucru să se instaleze în trăsăturile copilui (de exemplu, să devină hoț), acel lucru trebuie să se fi petrecut de foarte multe ori în viața lui fără niciun fel de rezolvare sau soluție din partea adultului. Copiii verifică constant cu noi ce emoții avem când ei fac anumite lucruri.
  • Când face ceva ce ni se pare ”rău”, e bine să ne gândim așa: Sigur trece printr-o emoție puternică nasoală și nu are mecanisme de gestinat aceste emoții. Dacă face niște prostii, nu trebuie să ne speriem că le va repeta pentru tot restul vieții.
  • Copiii au nevoie ca adultul din viața lor să fie pasional, să vorbească cu chef, cu umor, să facă lucruri hazlii, nu să fie în permanență cu reguli și cu trebuie, trebuie, etc.
  • Nu întrerupe niciodată un copil din flowul lui de concentrare. Ei nu pot face switch atât de repede precum noi adulții. Să încercăm să nu fim ca un ciocan de șnițele taca-taca în permanență în creierul copilui.
  • Copilui îi vorbim întotdeauna despre comportamentul lui, nu despre identitatea lui. De exemplu, nu îi spunem că e rău, ci că a făcut un lucru rău.
Oana Moraru conferință, imagine
  • Este obligatoriu ca noi să avem în permanență convingerea că el e bun pe dinăuntru, la fel cum am crezut când l-am văzut prima dată în maternitate. Ce fac copiii rău este rezultatul unor emoții foarte grele pentru care nu au instrumente de gestionare. ”Copilul meu e bun”, asta să avem în minte în permanență.
    • El simte când credem cu adevărat acest lucru despre el și ajunge să coopereze și să aibă încredere în noi mult mai repede. Dacă copilul aude în schimb: ”Nu știu ce să mă mai fac cu tine”, pentru el e clar – mama a pierdut leadershipul, copilului i se pare că nu mai este bun pe dinăuntru, că este o povară, etc. (note: caută cartea The Good Side a lui Dr. Becky)

Copilul meu este bun pe dinăuntru. Când el face ceva rău, sigur trece printr-o emoție puternică și nu are mecanismele de gestiune necesare.

Despre leadershipul mamei

  • Ce zic copiii în sinea lor (inconștient)? Hm, oare ce tip de leadership fur eu de la femeia asta, mama mea? Ce învăț de la ea? De exemplu, dacă băiețelul nu vrea sa faca ordine, nu e bine sa zicem ”Ok, nu face” și să cedăm. Copilul va gândi: AHA, deci mama a renunțat la leadershipul ei, dă înapoi, renunță dacă eu nu vreau să fac ceva. Putem în schimb să punem limita spunând ce vom fi nevoiți să facem: OK, te înțeleg, vrei să te ajut eu? Dacă tot nu vrea, atunci sunt nevoită să iau toate jucăriile într-un sac și să le pun pe balcon și când ești pregătit să faci curat ți le dau și le pui în ordine. Limitele vin cu calm, jovialitate, cu simtul umorului, și explică copilului ceva ce adultul trebuie/va fi nevoit să facă. Trebuie să mergem spre copil cu umor și prietenie, nu cu opoziționism, că ne va respinge instant.
  • Copilul e venit pe lume să provoace dezordine până provoacă structura. De-aia nu-l interesează să facă ordine și nu înțelege de ce trebuie să facă asta. E important pentru el să audă etape și instrucțini clare, cu voce tare: pasul 1, facem aia, pasul 2, facem cealaltă, etc. Copiii au nevoie de proceduri clare care le dezvoltă creierul astfel încât mai târziu la școală să poată urmări ora, profesorul, subiectul.
  • Când ne speriem de ceva ce face copilul, trebuie să îi dăm senzația că știu ce să facem în situația asta, nu te las singur. Nu trebuie să simți că cedezi, că ești copleșit și dărâmat. Ești farul lui, trebuie să vadă că știi cum să rezolvi orice situație. Văd că ți-e greu să pleci din parc, te voi lua în brațe acum și plecăm.
Oana Moraru conferință, imagine
  • Copiii vor oameni care sunt in leadership, în control, nu pe cei care leșină ca macaroanele la emoțiile lor. 🙂 Vor să vadă că avem situația sub control, orice-ar fi. Asta nu înseamnă duritate, înseamnă că eu părintele sunt bine cu emoțiile mele, le gestionez, știu să fac haz de ele, știu de ce apar. Ce-i putem spune copilui este: Sentimentul ăsta nașpa pe care îl ai tu acum este combustibil pentru o racheta care se va înălța tare, care se va ridica foarte sus. Ca să te ridici nu poți cu o energie joasă sau cu aplatizarea emoțiilor.
    • Copiii nu au sisteme personale de stabilizare a incredereii, așa că ei au nevoie să vadă asta în adulți.
  • Creierul copilului până la 12 ani este tribal, el are nevoie să știe cine e șeful. Are nevoie să poate respecta și să poată avea încredere în această entitate care de cele mai multe ori este mama. Nu trebuie abuzat de această poziție.
  • Comportamentul copilului nu are nimic de-a face cu cum l-am educat, vine doar din emoții, fie ele bune sau rele. Este rodul unor trăiri interioare care se descarcă în creier.

Sentimentul ăsta nașpa pe care îl ai tu acum este combustibil pentru o racheta care se va înălța tare, care se va ridica foarte sus. Ca să te ridici nu poți cu o energie joasă sau cu aplatizarea emoțiilor.”

Despre anii de grădiniță și școală

  • Când copiilor (chiar și nouă) li se predă ceva, ei par că știu totul. O perioadă mai târziu, dacă îi chestionezi, nu își mai amintesc nimic. În perioada când neuronii fac legăturile dintre lucrurile nou învățate și lucrurile vechi, ai impresia că nu mai știi nimic. Nu trebuie să ne luăm după aceste aparențe și să certăm copilul, asta nu înseamnă că nu știe, din contră. Se creează în capul copilului o hartă mentală cu achizițiile din trecut alături de cele noi și felul în care se leagă informațiile între ele și asta este un lucru extraordinar pentru mintea unui copil.
  • Deficiențele corpului copilului de la vârstele mici (de exemplu: inabilitatea de a face anumite mișcări, exerciții de motricitate pe coordonare cu folosirea și înțelegerea corectă a cuvintelor stânga, dreapta, față, spate, interior, exterior) se traduc în dificultăți de învățare mai târziu.
    • Este vital ca în copilăria mică să încurajăm alergatul, cățăratul pe orice, desenatul după model, focusul să fie pe CORP, nu pe partea academică (învățat de lb engleză și germană de la 2 ani, etc). Aceste activități sunt corelate direct cu abilitatea de mai târziu a copilului de a urmări o tablă, un profesor, de a rezista în bancă la ore, de a rămâne în sarcină etc.
    • Există studii clare care arată legătura dintre cum se mișcă corpul și cum se mișcă creierul copilului.
  • Desenul este foarte important – ajută copiii să-și dezvolte harta mentală, adică să perceapă lumea ca pe un tot unde totul este interconectat și să înțeleagă și să vizualizeze în mintea lor cum se leagă informațiile între ele. Desenul trebuie făcut cât mai mult și mai des, pe orice: desenăm oameni, rațe, nori, cercuri, orice dorim.
  • După vârsta de 5 ani, teoretic nu ar trebui să mai existe la copii dificultăți de pronunție. Aceste dificultăți reprezintă o superficialitate a minții de a asculta cuvinte și de a le procesa. Pronunția se fixează prin jocuri lingvistice, multă vorbire, citit și recitat de rime, poezii.
  • Înțelegerea instrucțiunilor simple este o deprindere foarte importanta care se traduce în abilitatea sau inabilitatea copilului de a asculta instrucțiuni sau informații mai târziu la școală.
    • Putem exersa acest lucru acasă bineînțeles tot sub formă de joc: Gigel, astăzi am o misiune pentru tine. Te rog să te duci în dormitor, la al doilea sertar, să iei o pereche de șosete, iar apoi din dulap să iei un prosop. Te rog du-le apoi la baie, unde le voi folosi eu.
  • Abilitatea minții de a analiza (procesa) 3-4 instrucțiuni simultan este un skill care se învață. (Și vital pentru perioada școlară).
  • Abilitatea copilului de a tranzacționa și negocia se antrenează acasă. În lumea reală, copiii și cei din jurul lui nu vor face tot ce va dori el acasă, așadar este important să avem discuții cu el, negocieri, dezbateri, pentru a-l ajuta să le poată susține și în viața reală.

Energia cu care le prezentăm noi lucrurile se imprimă și în jovialitatea și alerta lor.

  • Dacă un copil are toate nevoile împlinite acasă, se va aștepta ca același lucru să se întâmple peste tot în societate (la grădiniță, la locul de joacă, etc).
  • Noi creștem copii. Să nu ne mai tot gândim ”cum fac să cresc un adult care X și Y și Z”. Să ne reamintim constant că noi creștem copii și să ne comportăm ca atare.
  • Copiii au nevoie de ritualuri. Sunt mult mai ancorați și încrezători în sine când mintea lor este stabilită pe ritualuri, când știu ce urmează să se întâmple. (Valabil la orice vârstă).
    • Le facem un mare deserviciu dacă acceptăm, spre exemplu, să intre în grădiniță la ora 10.30, asta după ce toți copiii au făcut deja planurile pentru ce urmează să se întâmple în acea zi, ce vor face, s-au acomodat deja cu ziua aceea. (Este ca și cum noi am ajunge la birou și am intra direct într-o sală la o ședință, în loc să ajungem mai devreme și să avem timp să bem o cafea, apa, să schimbăm 2 vorbe cu colegii, etc.)
  • Copilul până la 10 ani trăiește totul cu foarte mare patimă, se asociază personal cu orice vede (de exemplu, dacă un copil plânge de durere, începe să plângă și el), de aceea este foarte afectat de lucruri care i se întâmplă (bune sau rele).
  • Când vă jucați cu copiii voștri acasă este bine să mimați nerezonabilitatea – să faceți mișto de ei (NU CINIC), să îi puneți în dificultate, să jucați roluri în care ei sunt personaje negative, gălăgioase (simularea forțelor negative).
  • Educatoarea este al doilea soare pentru copil, după mamă.
  • Șantajul în limba copiilor este limbaj de schimb. Nu reprezintă o nedreptate, ca în lumea adulților. Urmărește de la distanță sigura jocul copiilor și nu te introduce pe tine și pe emoțiile tale în jocul copiilor, decât dacă observi o dinamică foarte debalansată a puterilor.
  • Dacă vreți să vă încurajați copiii să intre în jocul altor copii, trebuie să le dați o idee de ce să aducă nou la joc.
  • Grădinița nu este un loc în care copiii trebuie să fie fericiți în permanență.
  • Laudă-l pe copil într-o lumină la care el nu a ajuns deja (Ce frumos scrii, faci literele perfect. Poate vei ajunge să scrii o carte într-o zi!)
  • Realitatea copiilor mici este întotdeauna albă sau neagră și nimic între.

Deficiențele corpului din copilăria mică se traduc în dificultăți de învățare mai târziu.

Despre copii mai mari

  • Un copil fără un ”șef de haită” se simte părăsit, inclusiv la școală dacă are un profesor care pierde controlul clasei.
  • Pe copii îi ajută să-și vadă părinții (mai ales pe tată, pe care nu îl asociază atât de mult ca pe mamă cu partea emoțională) să fie pasionați de ceva (nu la modul extrem, care implică ignorarea chiar și neintenționată a familiei, etc.).
  • Lupta corp la corp în joacă cu tata acasă este importantă mai ales pentru băieței, pentru a le permite să-și elibereze acea energie tribală pe care altfel o vor elibera mai târziu în curtea școlii cu un alt copil.
  • Jocurile pe telefon sunt de 6 ori mai addictive decât cele de calculator. Ele sunt făcute să nu fie lăsate din mână nici când mergi la baie sau la masă.
    • Dacă vreți să lăsați copiii să se joacă, încurajați-i să se joace la calculator unde există mai multe jocuri de construcție sau strategie (de exemplu, Minecraft).
  • De pe la 9 ani încep să dezvolte obsesii (de exemplu dinozaurii). Energia obsesiilor trebuie lăsată să se întâmple până se consumă de tot. Obsesia devine periculoasă doar atunci când copilul nu mai vede clar realitatea.
  • Este foarte sănătos ca școala să pice pe locurile 3-4 în preferințele copiilor după 15-16 ani. Aceasta este vârsta în care pasiunile trebuie să fie prioritare. Copiii inteligenți încep să joace sistemul la aceste vârste, să nu se mai streseze pentru note la materiile care nu îi interesează și să se focuseze pe ceea ce le place să studieze. Școala românească se bazează 99% pe inteligența verbală.

***

Înțeleg că e posibil ca această conferință să fie publicată și online. În caz că da, voi reveni cu link și vă tare recomand să n-o ratați, mai ales dacă aveți copii peste 4 ani. Deși m-am străduit să redau cât mai fidel, informațiile de mai sus, în contextul complet, vor avea mult mai mult sens.

O altă conferință la care Oana Moraru va fi invitată este Educație pentru succes din 25 Mai 2024 (București), bilete și informații în link.

Dacă îți place conținutul acestui articol și vrei să vezi și altele similare, abonează-te pentru a primit un e-mail cu fiecare articol pe care îl voi posta.

Nu trimitem altfel de emailuri! Citește pagina noastră de confidențialitate.

You Might Also Like...

No Comments

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.