Șocul primului an la facultate în străinătate

Primesc aproape lunar câte cel puțin un e-mail în care studenți români în primul lor an la o facultate în străinătate care mi-au găsit blogul și poveștile din studenție îmi scriu și-mi spun despre cum se adaptează destul de greu într-o țară și limbă străină și cum lucrurile nu mai sunt atât de roz precum se așteptau. Ii inteleg perfect pe fiecare în parte, pentru că fix acolo am fost și eu. Pentru ei scriu un scurt mesaj de încurajare astăzi, mă gândesc că sigur mai sunt și alții în aceeași situație, din moment ce toate mesajele ce le primesc eu seamănă atât de mult între ele!

Ce nu-ți spune nimeni…

Înainte să pleci la studii în afara, nu-ți spune nimeni că studenții nu stau toată ziua buna ziua râzând pe iarba din fața caminului învățând împreună, așa cum apare în toate materialele printate din universitate și pe toate site-urile (la care înainte să ajungi la facultate te uitai cu multă admirație). Oh, ce minciună mare e imaginea asta! Toată lumea îți spune despre cum o să ai ocazia să-ți faci prieteni din toate colțurile lumii, dar nimeni nu-ți spune că poate prietenii ăia nu ți-i faci în primul semestru, când ai avea cea mai mare nevoie. Ți-i faci pe rând, încet, când te aștepți cel mai puțin, nu neapărat atunci când ți-i dorești cu cea mai mare disperare.

Nu-ți zice nimeni că în primul semestru ai toate șansele să fii mai singur, căzut de pe altă planetă, până te dumirești ce-i cu tine, unde ești și ce se întâmplă cu viața ta. Nu-ți zice nimeni nici de faptul că dacă se întâmplă să fii puțin mai timid sau retras, ai toate șansele ca in primele tale luni în străinătate sa nu apuci sa te împrietenești cu mai nimeni pe care să poți să-l chemi la o cafea sau cu care să-ți verifici o temă pentru un curs. Nu-ți spune nimeni de cât de copleșitoare poate să fie schimbarea mutării la facultate într-o altă țară!

Nu-ți spune nimeni că unele cursuri pot să pară atât de grele la început încât să nu pricepi cum Dumnezeu vei putea trece de examenele despre care ți se spune din prima săptămână. Pasul de la dificultatea bacalaureatului la cea a cursurilor de la facultate este precum pasul de la clasa I direct la a XII-a și, normal, pe lângă toate problemele legate de acomodare, asta e tot ce-ți lipsea.

Se poate ca nici în cămin, nici la curs să nu legi cele mai strânse prietenii.

Se poate să nu-ți placă orașul la început, să-l asociezi cu lipsa prietenilor tăi, cu lipsa familiei, cu tristețe și tot ce-i mai rău. Se poate să fii frustrat pentru că la modul teoretic știi că ai ajuns într-o lume faină și plină de posibilități, dar la modul practic ceva nu te lasă să te bucuri de toate astea.

Pe lângă toată astea, se poate și să-ți vezi foști colegi rămași în țară care-și trăiesc the time of their lives, fără niciuna dintre toate problemele tale, acasă la familiile lor de câte ori își doresc, și să-ți fie ciudă că ai fost lacom și-ai vrut atât de mult mai mult de la viață încât ai ales să pleci. E drept că rămasul acasă e mult mai ușor decât mutatul în străinătate, dar nici celor plecați într-un oraș nou din România, mai ales în București, nu le este floare la ureche. N-am știut nici eu asta când eram în anul I, mi se părea că nu există un alt pol al vieții bune și distracției în afară de Cluj și București, față de plictisi meu Manchester.

Nu știe nimeni, niciunul dintre toți ăia din familie care te admiră, toți prietenii care în secret te invidiază puțin, toți care aud de tine de pe la cunoștințe, nimeni nu știe prin ce treci. Toată lumea te felicită pentru că ai plecat din România, te-ai scăpat de greutăți, ți-ai început o altă viață, nu te mai uita în urmă, etc etc. Pe dinafară poate știi și tu că ești bine, că ai ajuns într-un loc bun, dar pe dinăuntru capătul tunelul e în flăcări și luminița stinsă de mult!

Pentru mine primul an și în special primul semestru a fost cel mai greu.

Cel mai șocant, cel mai ploios, gri (literally), singuratic, ciudat și deprimant a fost primul semestru. Începând cu al doilea semestru, lucrurile s-au mai așezat un pic, m-am mai prins care e treaba la facultate, am mai cunoscut un om, doi, am început să prind din nou încredere în mine. A venit un pic de soare din nou pe strada mea, ca să zic așa, tot literally.

Primul semestru e greu. La naiba, primul an e greu, dar primul semestru are toate șanse să fie de groază. Ai 18 ani, ești poate pentru prima dată plecat de acasă și pus să-ți alegi viitorul cu mare atenție, să decizi ce vrei să faci pentru tot restul vieții tale, cu mare atenție, căci e rușinos să renunți și să realizezi 2 ani mai târziu că ai pierdut 2 ani făcând ceva ce nu-ți place. Nu mai zic de faptul că dacă ai plecat, ai plecat cu ideea să rămâi, dar cum să rămâi într-un loc care din primele săptămâni scurge toată viața din tine?

Dacă te-ai regăsit în ce-am spus mai sus, înseamnă că e bine. Înseamnă că treci prin ce-a trecut toată lumea în situația ta și că există acolo o mică șansă să-ți revii și să te simți din nou fericit și împlinit. Chiar dacă poate acum nu pare! 🙂

Nu este rușinos deloc să renunți dacă realizezi că facultatea pe care o urmezi (sau țara în care studiezi) nu îți place.

Nici măcar nu mai vorbesc doar despre studenți la vreo facultate în străinătate acum. Poți foarte bine să fii și în România – dacă realizezi că nu-ți place ce studiezi, renunță! Dă-ți un deadline (să zicem, sfârșitul de an școlar) și hotărăște-te ca dacă lucrurile nu se îmbunătățesc pentru tine să abandonezi și să încerci altceva. E mult mai bine să-ți dai seama de o greșeală și s-o corectezi după 1 an, decât s-o realizezi 10-20 ani mai târziu, când ai șanse mai mici să mai poți face o schimbare radicală de domeniu.

E nasol să duci o viață de frustrare profesională zi de zi pentru tot restul vieții, mă uit la toată generația părinților noștri când spun asta. Câți dintre ei au avut opțiunea să renunțe când nu le-a plăcut ceva? Noi cred c-o avem, așa că hai să nu fim papă lapte. 😀

Părerea nimănui nu contează mai mult decât starea ta de bine. Tu ești cel care decide dacă îi place viața lui din prezent, dacă ar merita să încerci altceva, dacă ar merita să te mai chinui puțin. Nu spun să-ți ignori părinții și prietenii, spun doar să ții minte că ei văd lucrurile din afară și se poate să-ți vrea tot binele, dar fără să aibă o idee despre ce se întâmplă înăuntrul tău. Dacă simți că trebuie să renunți, renunță, ești prea tânăr ca greșelile pe care le faci acum să-ți influențeze viața în vreun fel.

Cu toate astea, vreau să subliniez și faptul că nu încurajez renunțatul (nici la studiile în afară, nici la cele din țară, nici la nimic, de fapt) la primul impuls. Acordă-ți o perioadă de timp în care să te observi, nu renunța la primul gând. S-ar putea doar să treci printr-o perioadă proastă și s-ar putea, într-adevăr, să fie o greșeală să renunți la facultatea pe care ți-ai ales-o. Pentru că exact așa cum atunci când erai în clasa a 12-a ai avut șanse cam 50% să-ți alegi ceva ce poate realmente nu ți potrivește, așa ai avut și 50% șanse să alegi ceva ce chiar este pentru tine. Se poate ca perioada grea de acum să fie fix așa, doar o perioadă.

Dacă ești în primul semestru de la facultate și lucrurile nu par roz deloc, acordă-ți timp până la sfârșitul anului. Cu toată semi-depresia (auto-diagnosticată) pe care am avut-o eu în primul semestru în Manchester, cu toate gândurile mele de renunțare și transfer în țară pe care le-am avut în primul semestru, la sfârșitul primului an nici nu-mi mai puneam problema de așa ceva. 😀

Sursă foto 1, 2