Experiența mea cu interviurile de angajare în UK vs. cu cele din România

Am fost în total la vreo 10 interviuri în toată viața mea de până acum, să fi fost vreo 5 pentru joburi în UK și tot 5 în România. Am primit câteva întrebări în decursul timpului atât de la oameni care voiau să se mute în străinătate, cât și de la alții care doreau să revină în țară, legate de procesele de angajare din cele două țări și cum diferă ele. Dacă diferă. Cum faci să înțelegi toți pașii, indiferent de unde și unde te muți? La ce să te aștepți când cauți de muncă într-o țară nouă? Sau, din contră, care-i situația în România? Cum se desfășoare interviurile aici? HR-iștii vor să li te adresezi cu ”dvs”? N-ai de unde să știi din moment ce tu ești obișnuit într-o altă țară, știu prea bine pentru că been there, done that! 😀

Când am trimis primul mail în română, l-am dat cuiva să mi-l verifice mai întâi pentru că mi se părea că totul suna dubios. În engleza era ușor să zic Hello și you, dar în română cum zic asta fără să par nepoliticoasă? Bună ziua sună ciudat, Bună sună prea prietenesc, Salut la fel, La revedere, destul de ciudățel, O zi bună, habar n-am. A fost oribil de complicat să scriu un email de 3 rânduri, așa că eu înțeleg perfect cele mai banale întrebări pe care și le pun oamenii care caută un loc de muncă în țară sau în UK. 🙂

Vă reamintesc că toate răspunsurile la aceste întrebări o să fie filtrate prin prisma propriei mele experiențe, iar dacă unele lucruri de mai jos nu se potrivesc situației voastre (poate din cauză că lucrați într-un domeniu diferit, unde nu se aplică ce am spus eu) și nu sunteți lămuriți, atunci vă rog să-mi lăsați un mesaj mai jos sau pe mail. 🙂

Ca mic reminder, contextul meu este 3 ani de facultate și 1 de master în Manchester, în inginerie civilă și structurală, cu interes către joburi doar din anul 4 începând. Până în prezent am lucrat în Anglia 2 ani și în România 1.5 ani.

Interviurile din UK

După ce mi-am trimis aplicația sau e-mailul în care îmi exprimam interesul față de o poziție anume, dacă reprezentam interes pentru o anumită companie, de regulă eram sunată înapoi de cineva de la HR care să-mi propună un interviu. Nu am întâlnit niciodată în Anglia nevoia unui mai mult de un singur interviu, așa cum am pățit în România. În cadrul conversației la telefon de regulă întrebam cine îmi va lua interviul și despre ce vom vorbi pentru a mă putea pregăti măcar mental de acasă. Am dus întotdeauna cu mine la interviuri materiale sau proiecte din facultate (pentru că nu aveam altă experiență în câmpul muncii, toate joburile la care am aplicat eu fiind de Graduate) care mi se păreau mai interesante și acest lucru a fost de fiecare dată apreciat.

La interviuri eu mă simt de regulă foarte bine, mi-este ușor să vorbesc despre mine și, cu excepția cazului în care interlocutorul meu este o piatră, de obicei știu să las o impresie bună și să punctez ceea ce vor angajatorii să audă: că sunt veselă, deschisă la minte, cum se leagă ce-am muncit eu înainte cu activitatea lor și ce cred eu, așa, pe moment, că pot aduce nou în echipa pentru care recrutează.

În UK mi s-a părut mai greu să fiu chemată la un interviu, însă mi s-au oferit joburi după aproape toate interviurile la care am fost (spre deosebire de România, unde am fost chemată mult mai repede la interviuri, însă unde nu le-am luat pe toate).

Au fost și o grămadă de situații când am trimis o aplicație și nici măcar n-am fost sunată înapoi. O grămadă de zile când m-am simțit nasol din cauză că nu mă băga nimeni în seamă și nu mă voia nimeni. O grămadă de timp pierdut în care aveam impresia că la mine e problema! Neh, nu a fost niciodată la mine problema, problema a fost că nu eram exact ce căutau ceilalți și, probabil, nu erau nici ei ceea ce căutam eu. Acum știu și cred că everything happens for a reason, atunci eram mai micuță și luam totul foarte personal.

Majoritatea firmelor la care am aplicat eu în ultimul an de facultate aveau obiceiul ăsta stupid de a avea un proces de aplicare pentru joburi de Graduate incredibil de complicat. Trebuia să-mi fac un cont pe site-urile fiecăruia, să răspund la niște întrebări personale și apoi să scriu niște mini-eseuri pe anumite întrebări puse de ei: ce crezi că poți aduce nou în compania noastră; ce ai face în situația X; Descrie o situația în care nu știu ce. Să răspunzi pentru fiecare aplicație la 20 de astfel de întrebări poate să te ducă pe culmile nebuniei. Nu cred că eu am răspuns prea bine, pentru că majoritatea firmelor care aveau acest proces greoi de aplicare nici măcar nu m-au sunat înapoi. C’est la vie. 😀

Interviurile din România

Am avut experiențe bune la interviurile de angajare din România. Procesul de recrutare nu diferă foarte mult din ce-am întâlnit în UK. În ambele țări există firme mici și firme mari, în ambele țări ai un proces mai lung sau mai scurt, în funcție de cât de dezvoltată este partea de HR a respectivei companii la care aplici.

O chestie pe care am observat-o însă la unele companii este obiceiul împărțirii interviului în două întâlniri, una cu cineva de la HR și una cu un manager. Mie mi se pare foarte inutilă această treabă. Am trecut printr-o experiență în care am avut un prim interviu cu cineva de la resurse umane, după care, câteva săptămâni mai târziu, m-am văzut cu un manager care mi-a explicat postul pentru care aplicasem TOTAAL diferit față de cum explicase persoana de la HR. Am refuzat politicos postul în timpul întâlnirii cu managerul. Mi se pare o pierdere de vreme să organizezi două întâlniri, când poți organiza doar una la care să ia parte atât cineva de la HR, cât și managerul care-și caută om nou.

După cum spuneam, cam toate experiențele mele la interviuri au fost foarte bune. Am întâlnit în România oameni mai mult sau mai puțin pregătiți, dar cam toți politicoși și binevoitori. Pentru mine interviul reprezintă prima și cea mai importantă impresie pe care mi-o fac despre acea companie. Am mai avut un alt interviu la un moment dat la care am știut din timpul interviului că nu vreau să lucrez sub tutela respectivei managere că voi refuza jobul în cazul în care mi-l oferă. Pentru mine interviul este un two-way-road, vreau atât să demonstrez cine sunt și ce pot (important pentru angajator), dar și să aflu eu în cel fel de comunitate/mentalitate/firmă sunt pe punctul de a mă băga (FOARTE important pentru mine). Cu excepția acestui ultim interviu despre care am povestit, la toate celelalte am întâlnit oameni foarte de treabă și toți mi-au lăsat impresii bune.

Cred că dacă ar fi să găsesc niște chestii pe care le-aș schimba în toată treaba asta cu recrutările în România, după experiența mea, aș face trei chestii mari și late:

• Aș întreba candidații în timpul interviului mai multe intrebări interesante, personale, despre ei. Fiecare om este o poveste, de ce nu interesează pe nimeni care angajează altceva decât plictisitorul și inutilul CV? Am știut din prima secundă că actuala mea manageră va fi managera mea atunci când mi-a spus la interviu să lăsăm CV-ul deoparte și să-i spun lucruri interesante despre mine. Oh yeaaaaa! 😀 😀
• Înainte ca eu, om de HR, să încep să caut o persoană pentru un post, aș petrece câteva ore timp de o săptămână alturi de echipa pentru care recrutez. Mi se pare că oamenii din HR nu știu prea bine ce caută, de foarte multe ori. Ăsta este alt motiv pentru care interviul doar cu cineva de la HR este, după mine, inutil. HR-ul știe lucruri despre poziție din mare, dar eu nu cred că atunci când îți cauți un nou loc de muncă, un nou loc unde să stai cea mai mare parte a zile tale, te interesează lucrurile din mare.
• nu aș mai trimite job description-uri generale, vagi și care nu explică nimic concret. După experiența avută cu aceste JD-uri, am ajuns să nu mă mai bazez pe ele deloc, pentru că oricum diferă foarte mult de realitatea pe care o afli când te întâlnești cu managerul care recrutează (nu cu HR-ul!). Ca dovadă, am aplicat la foarte multe joburi la care nu știam să fac nici jumătate din lucrurile cerute în job description și tot am fost chemată la interviu.

Alte informații utile

• site-uri de joburi din UK: LinkedIn, indeed.co.uk, reed.co.uk, site-urile individuale ale companiilor care vă atrag
• site-uri de joburi din România: LinkedIn, ejobs.ro, bestjobs.ro, hippo.ro, site-urile individuale ale companiilor care vă atrag
• nu uitați de site-urile undelucram.ro sau glassdoor.co.uk unde puteți găsi reviewuri reale de joburi și salarii de la multe companii românești și din străinătate.
• înainte de a aplica/accepta un job la o anumită companie, încercați pe cât posibil să luați legătura cu cineva care este deja angajat acolo, ideal pe poziția pe care o vreți și voi. Nu cred că se supără nimeni să primească un mesaj pe LinkedIn în care să fie întrebat 2-3 cuvinte despre locul lui de muncă.
• nu uitați că indiferent în ce țară vă angajați, interviurile sunt un two-way road. Să fiți chemați la un interviu nu înseamnă că trebuie să convingeți un potențial angajator că sunteți ceea ce caută – în cadrul unui interviu angajatorul trebuie să vă convingă și el pe voi că este ceea ce căutați. În cadrul unui interviu, sunteți egali cu angajatorul, nu este nimeni mai umil, mai jos sau mai presus față de celălalt.

Un ultim lucru pe care vreau să-l menționez este că din punctul meu de vedere este foarte sănătos să participi des la interviuri, chiar dacă nu ești întotdeauna interesat să-ți schimbi jobul fix în acel moment.

În primul rând, așa ajungi să cunoști piața – nu știi niciodată ce posibilități de carieră pot avea alții și nu știi niciodată ce salarii pot avea alții. Cu excepția cazului în care lucrezi într-o super companie unde te simți foarte bine, unde avansezi constant și unde ești într-un job pe care-l iubești, din punctul meu de vedere e păcat să-ți pierzi mai mult de 3-4-5 ani din viață în același loc de muncă. Viața-i prea scurtă ca să merite să prinzi rădăcini într-un loc sau să nu iei noi challenge-uri din când în când. Just my two cents! 😉

Sursă foto 1, 2, 3, 4