Nu m-am gândit niciodată că RATB-ul o să-mi dea lecții de viață

Pentru că-i vedem tot timpul și pentru că sunt atât de mulți, ne enervează și vorbim despre ei încontinuu. Le acordăm prea multă atenție necivilizaților controlori din RATB, șoferilor indisciplinați, vânzătoarelor nepolitiocoase, de parcă viața noastră ar depinde de ei și interacțiunile cu ei ar fi constante.

Eu, de exemplu, am pățit o fază nașpa ieri dimineața în tramvai. Am primit o amendă în timp ce căutam un aparat de scanat cartela RATB într-un tramvai tixit de oameni. A venit controloarea în spatele meu, după ce a plecat tramvaiul din stația în care urcasem, și mi-a cerut cartela din mână să verifice dacă am scanat-o. ăăăm, da, când? Am mai plătit amenzi și nu mă deranjează (tare) să le plătesc atunci când circul ilegal, dar mă scoate din sărite și mi-a stricat toată ziua să primesc o amendă în timp ce caut un aparat de scanat. Ca să-mi scanez. Cartela. Ca să nu circul ilegal. Ca să nu iau amendă.

Booon.

Inutil să mai spun că toată ziua ce-a urmat le-am trimis pe săracele doamne (în gând, desigur) dintr-o parte în alta, dintr-un organ al unei rude într-o legumă de-a alteia pentru că mi-au stricat ziua. Am fost într-o stare foarte proastă, într-un continuu cecăcatdețarăavem și decedracumamîntors, până să-mi dau seama că e incorect ca din cauza a două doamne 1. nesimțite și 2. care au nevoie să-și facă treaba (adică să prindă oameni fără bilet în tramvai pentru că altfel nu produc niciun output la sfârșitul zilei și își pierd locul de muncă) să anulez toate lucrurile bune pe care le trăiesc.

Adică da, m-au enervat femeile pentru că mi-au dat amendă pe nedrept. Nu au ascultat ce am avut de spus. Dar m-am enervat și mai tare pe mine mai târziu că mi-am permis să mă gândesc la ele atât de multe ore din ziua de ieri în loc să mă gândesc la planurile de Crăciun pe care le am în cap, la Revelion, la vacanță, la chestiile care sunt acum în atenția mea. Sau la doamna care a văzut toată întâmplarea din tramvai și mi-a luat apărarea în fața controloarelor și care-a fost foarte drăguță. Sau la filmul ăla pe care abia aștept să merg să-l văd și pe care îl căutam zilele trecute prin cinematografe. Sau la planurile pentru blog. Sau la familie, surori, la prietenii cu care urmează să mă văd. Sau la colegii lângă care stau 8 ore pe zi la muncă și care sunt niște oameni super de treabă.

Du-mă acasă, măi tramvai!

Toate chestiile astea n-au mai contat ieri – și asta m-a frustrat. Adică ce anume e important pentru viața mea, ce-am enumerat mai sus, doamnele din RATB și vânzătoarea din magazin ce nu răspunde la salut? Eu mi-am pierdut deja de mult speranța cu majoritatea oamenilor din generația părinților noștri, chiar nu știu de ce mai am orice fel de așteptări de la ei, dar ăsta e alt subiect și nu intrăm aici acum. Vă recomand, deci, să nu mai acordați atât de mult credit oamenilor care vă fac câte o fază nașpa. Necrescuți sunt peste tot, știu, și parcă Bucureștiul e mama lor. Dar dacă permintem să ne influențeze viața mai mult decât lucrurile care chiar contează pentru noi, sau dacă ajungem să judecăm, cum am făcut eu mai sus, un oraș întreg plin de alte lucruri, oameni, clădiri, evenimente faine, din cauza câtorva oameni mai ghinioniști (că dacă erau norocoși, whatever that means for each of us, nu mai erau frustrați și, deci, răi) atunci ne facem rău singuri, inutil. Așa cum am făcut eu ieri.

Iar în caz că vă întrebați, astăzi mă simt mult mai bine. Excursia de ieri cu acel tramvai despre care mi-am tot vărsat oful (vezi aici și aici) a fost ultima făcută în viața mea cu el. De ieri seară am o nouă rută, temporară, care e puțin mai lungă, dar mult mai civilizată. Namaste! 😀

Sursă foto 1