Am fost ieri la conferința “Mami, vom fi bine?” organizată de Ioana-Chicet Macoveiciuc și avându-le ca invitate pe Oana Moraru (expert educațional, educatoare, profesoară, director de școală, autor de cărți), Diana Stănculeanu (psiholog de copii) și Andreea Neagu (psiholog de copii). A fost o conferință organizată cu ocazia lansării a trei noi cărți pentru copii scrise de Ioana Macoveiciuc, seria “Mami, ce e…”, și a avut ca discuții teme precum stima de sine, reziliență, diversitate, familie, teamă. A fost o întâlnire foarte interesantă, de unde am strâns o mulțime de idei,  pe unele le las mai jos pentru posteritate. 🙂

Mi-am confirmat încă o dată că să fim alături de copiii noștri, să-i înțelegem, să le acceptăm, să le validăm toate emoțiile, să-i creștem în adevăr, fără să le ascundem realități sau să evităm răspunsuri la întrebările lor este varianta căștigătoare în filozofia mea de educație.

Stima de sine

• În primii ani de viață, copiii învață totul prin imitarea părinților. Așadar stima de sine a părintelui va fi cea imprimată și copilului. (Vorbește mama urât despre corpul ei? Așa va face și copilul. ). Baza stimei de sine a copilului este părintele.
• Felul în care copilul își percepe corpul, ce crede despre el, ce competențe sportive are, în ce arii arată copilul că poate performa sunt o parte din aspectele relevante în stima de sine pe care o are un copil.
• Stima de sine nu este “cât de bine mă pricep la…“. Stima de sine nu trebuie legată de competențe. Dacă ne imaginăm stima de sine ca un pod, competențele reprezintă doar unul dintre picioare. Celălalt picior al podului este reprezentat de relații: cu familia, cu prietenii, etc. Relațiile solide ajută ca întâlnirea cu greșeală să nu afecteze stima de sine. E important să reținem un lucru simplu: până să ajungem la un rezultat, cu toții greșim de mii de ori.
• Să am stimă de sine înseamnă să-mi imaginez că-mi fac un selfie la care mă uit și în care văd și ochi frumoși și zâmbet cald, dar și cearcăne, riduri, bune, rele, greșeli, reușite, dar cu toate astea mie să-mi placă ce văd.
• Fiind, mulți din noi, adulți răniți de critica permanentă în care am fost crescuți, avem tendința să subliniem în copiii noșțri doar aspectele pozitive. E important să rămânem autentici, să recunoaștem și greșelile, limitele, deficitele copilului, dar să nu ne cramponăm sau blocăm în ele. Stima de sine înseamnă să ne știm și aspectele pozitive și dificultățile și să le acceptăm pe toate.
• Nu putem alimenta sima de sine – a noastră sau a copilului – având un dialog foarte bullying în interiorul nostru (“sunt proastă”, “nu sunt bună de nimic”, “nu o să reușesc niciodată”, etc.). Important e să nu avem dispreț asupra greșelilor, pentru că greșeli facem foarte multe și ele sunt normale. Dacă am fi bucuroși de străduința și eșecurile copiilor și la 10 ani așa cum suntem la 1 an (când “greșeala” de a cădea când învață să umble este foarte ușor acceptată), am ajuta stima de sine a copilui foarte mult.

Ghiozdanul de resurse pe care l-am pune în spatele unui copil de 12 ani

• E important să transmitem copiilor de mici ideea că orice ar fi, noi vom fi alături de ei. Apoi, important este și să facem un exercițiu de imaginație și să ne gândim care este limita pănă la care am putea merge cu această afirmație, adică ce ar trebui să facă copilul ca să nu mai putem spune că orice-ar fi, vom fi alături de el.
• Să ne decidem dacă vrem să pregătim copilul pentru drum (adică să îl învățăm abilitatea de a cere ajutor, de a nu se biciui pentru greșelile proprii, de a simți o paletă largă de sentimente, inclusiv negative precum tristețe, frustrare) sau drumul pentru copil (adică să intervenim întotdeauna pentru el, să-l salvăm de tot și de toate, transformându-l într-o victimă sau într-o persoană care nu are încredere că se poate descurca autonom, prin forțele proprii)?
• Până la 12 ani se formează toate complexerele de inferioritate (convingerea copilului că el este inferior celor din jurul lui). Criticile, dezaprobările dese din partea părinților și comparațiile cu alți copii sunt primii pași spre dezvoltarea complexele de inferioritate.
• Să încurajăm copilul să aibă relații pozitive cu propriul corp

Cum îi pregătim pe copii pentru eșec?

• Frica primordiala a omului, care apare prima data în jurul vârstei de 5 ani, este frica de moarte. Copiii au nevoie să audă adevărul și despre acest subiect, au nevoie să știe că fricile noastre legate de moarte sunt și ele acolo, dar că nu obsedăm pe această temă, privim lucrurile obiectiv, facem tot ce putem să avem o viață cât mai lungă, sănătoasă, frumoasă. Nu trebuie să presupunem că ei sunt traumatizați de ideea de moarte și să-i ferim obsesiv de un animal mort pe stradă sau de o înmormântare, care toate sunt prijeuri bune de răspunsuri la întrebările lor. Copiii preiau starea noastră emoțională din momentul în care le răspundem la întrebări. 
• Dacă trecem printr-un doliu, trebuie să le arătăm că ne acceptăm suferința, o trăim, uneori plângem, nu ne ascundem de ei.
• Eșecul este asociat cu o pierdere, iar noi trebuie să ne acceptăm trăirile.
• Este sănătos să stai cu suferința, să o procesezi atunci când ai un eșec, să nu ai tendința de a o rezolva imediat (“Fa-te că nu vezi”, “Nu trebuie să îți pese”, etc). Sunt importante și aceste încurajări, dar este importantă și trăirea și acceptarea acestei emoții pentru depășirea ei.

Diversitate familială (persoane gay, transgender, etc)

• Este important să informăm copilul despre ceea ce există în lume: Există familii cu 2 mame/Există familii cu 2 tați, etc, Dacă nu îi informăm noi, vor afla oricum, mai devreme decât știm noi. Și de cele mai multe ori vor afla prost (de la alți copii care nu știu neapărat mare lucru pe subiect). Informăm și atât, fără să dăm judecăți de valori (de genul: Există familii cu 2 tați, dar asta este super stupid). Dacă ne este frică de anumite discuții, e important să stăm cu noi și să ne gândim de ce anume ne este frică – credem că dacă un copil află că există familii cu 2 bărbați, va alege și el – la vârsta de 5 ani –  același aranjament 🙂 ?
• Nu trebuie să obsedăm asupra ideei de cum pregătim copiii pentru diversitatea acestei lumi. Ei sunt diversitatea.

Facem totul pentru copiii noștri – cum facem să-i ajutăm să se mai bucure de ceva, având în vedere că le dăm tot?

• Generația copiilor noșțri este generația care are, dpdv material, foarte mult. Așadar ea este generația care nu va mai lupta atât de mult pentru obiecte materiale. Copiii noștri vor găsi fericirea în altceva.
• Copiii acestei generații sunt sațietați. La fel cum japonezii (cei mai longevivi oameni de pe planetă) se ridică de la masă când nu sunt încă 100% sătui, ar trebui și noi să încercăm să nu le dăm întotdeauna 100%, pentru a nu le da ocazia să zică la 20 de ani “Am tot, am trăit tot, now what?!”
• Limitele sunt niște restricții sănătoase. Trebuie să îi ajutăm să diferențieze între nevoi și dorințe.
• Actuala generație caută un alt sens al vieții, față de generația noastră.

***

Sper ca ideile de mai sus să aibă sens chiar și în lipsa întregului context din sala conferinței. 🙂