… mi-ar plăcea să ne mutăm într-un orășel cochet din Olanda. Sau Noua Zeelandă. Sau Elveția. Sau Danemarca sau Suedia. Să fie un orășel în care oamenii circulă cu bicicletele, au flori peste tot prin grădini și pe la geamuri, iar toate mașinile sunt ascunse în garaje, departe de ochii trecătorilor. Străzi pe care vezi copaci, case egale și garduri vii.
Vreau să învățăm să-i salutăm pe vecini în limba lor, să le răspundem la small-talk. Să avem vecini locali, care-o să ne povestească despre obiceiuri, despre stilul lor de viață, despre cum trăiesc ei în țara respectivă.
Bicicleta mea va avea un coș în față, în care o să-mi țin câte-o sticlă de apă și casca – când n-o folosesc. A ta, frumoasă și puternică. O să ne plimbăm cu ele în toate weekendurile însorite prin parcuri, pe lângă lacuri și prin păduri.
Sper să avem colegi de treabă la locul de muncă. Colegi care să ne facă să ne simțim ca acasă, nu doar niște turiști în trecere prin țara lor. Care să ne învețe, fără să vrea și fără să vrem, despre culturi, obiceiuri și vieți noi.
În weekenduri să mâncăm înghețată și aranjăm grădina. Să vizităm și să fim vizitați, să ne relaxăm, să călătorim.
Viața mi se pare prea scurtă pentru a fi legat și înrădăcinat toată viața într-un singur oraș sau într-o singură țară. Copiii noștri vor fi mari deja, pe la facultate prin străinătate, poate chiar în aceeași țară în care vom fi și noi. Nu vor mai avea nevoie de asistența noastră zi de zi, vor fi pe picioarele lor, cu noi păzindu-i doar din umbră. O să avem timp să ne plimbăm pe unde vrem noi și pe unde ne poartă picioarele și avioanele.
Casa din România o să ne aștepte întotdeauna cu brațele deschise, dar n-o să stăm să prindem rădăcini și să trăim într-o rutină singuratică, gândindu-ne doar la copii și la ce-or mai mânca azi. Life is so much more than that! Ei sigur se vor distra bine-mersi, ce altceva poți să faci la 20 de ani în facultate? O să vreau să-și treacă examenele și să primească diplome de absolvire, dar n-o să-i forțez să ia cu orice preț cele mai mari note din an. Peste ani de zile o să-și amintească mai degrabă o beție cruntă cu prietenii decât seara aia în care au stat până la 4 a.m. să învețe în bibliotecă. Voi avea încredere în ei, că doar eu și cu tine îi vom fi crescut!
Iar dacă la 55 de ani n-o să mai gândesc așa, las asta scris aici ca să pot să-mi amintesc.
2 Comments
David
November 6, 2020 at 4:29 PMDe ce oare trăim mereu in viitor și uitam prezentul? Gândește-te ca la 20 de ani poate visai la alta vârsta. Și așa trece viața.
A prinde rădăcini nu e atât de rău. Înseamnă sa nu te lași bătut de vant.
Ioana
November 11, 2020 at 4:04 PMOh, dar nu! Nu trăiesc în viitor, altfel doar despre asta aș vorbi in toate articolele mele 🙂