Nu moare scrisul când vrea Facebookul

Când eram în anul 2 de facultate am trecut printr-o frântură de inimă de ordin științifico-fantastic, adică atât de dureroasă încât credeam că așa ceva mai există doar în filme.

Eram îndrăgostită de un băiat care s-a hotărât la un moment dat să nu mă mai bage în seamă și nu puteam pricepe de ce face asta când eu eram atât de minunată și de bună cu el (așa cum sunt cu toată lumea 😛 ). Râuri întregi de lacrimi și valuri de muzică tristă și semi-depresie au curs în acele momente în care simțeam că nu poate să existe ceva mai rău în lumea asta decât să te părăsească un iubit *let that sink for a minute…*

Plictisită, eu, să le tot povestesc și prietenele mele să tot audă aceeași poveste la nesfârșit a inimii mele rupte și a tristeții covârșitoare, am început să-i scriu scrisori unei verișoare foarte apropiată mie. Am simțit nevoia să fac ceva cu toate stările pe care le trăiam și să le dau cumva afară. Am început să-i scriu fără să-mi dau seama cum se adună pagini întregi de A4 față-verso de mi-era teamă c-o s-o apuce plictiseala și nici n-o să ajungă să vadă, d-apoi să citească ultimele pagini. Îi scriam vrute și nevrute, despre ce am simțit, cum m-am simțit, ce gânduri îmi treceau prin cap, absolut cele mai personale și private lucruri pe care le putea spune cineva cuiva. Am scris tot ce-am avut în cap și tot ce mă durea.

N-aș zice niciodată că scrisul mi-a vindecat ruptura de inimă, că n-am scris nici ani de zile, nici teancuri de manuscrise și nici n-a fost nici nenorocirea chiar așa nenorocitoare cum am văzut-o eu atunci. Timpul m-a vindecat, dar scrisul a ajutat și începând de la acel eveniment tragic atunci și comic acum al vieții mele mi-am dat seama că-mi place foarte mult să scriu scrisori de mână. Au urmat perioade în care am trimis scrisori prietenelor din țară, mamei la un moment dat ca să-i fac o surpriză și-apoi din nou și din nou verișoarei mele care întotdeauna mi-a livrat din înțelepciunea-i atunci când eu eram prea naivă și neștiutoare. Îmi plăcea foarte mult să scriu și dacă n-aș fi fost ocupată cu facultatea și proiectele cred c-aș fi stat în casă și-aș fi scris încontinuu și oricui. De ce nu mi-a venit mie inspirația să încep un blog atunci, ăsta va rămâne un mister pentru tot restul vieții mele!

Când eram prin clasa a 5-a sau a 6-a am avut un penpal din Germania. Penpal este un pal căruia îi scrii cu pen-ul, adică un prieten cu care corespondezi prin scrisori. Mama mea a ținut întotdeauna ca noi să învățăm germana, așa că o prietenă din Germania cu care să povestesc prin scrisori de mână, în germană, a fost la vremea aceea o idee foarte bună. Din păcate n-am păstrat legătura cu Marianne, dar a fost foarte interesant să cunosc o fetiță nouă, de aceeași vârstă cu mine, dintr-o țară total diferită și să ne împrietenim.

Între timp eu n-am mai scris scrisori că n-am mai avut cui. Au intrat în mare forță Facebook, WhatsApp, Instagram, este mult mai rapid să comunic cu verișoara mea și cu oricine online decât în scris. Dar îmi tot zic eu c-o să mă reapuc de scris scrisori odată și odată, numai să am cui! Scrisul din offline este mult mai personal, intim, din suflet decât cel mai personal blog sau cont de Facebook și indiferent cât va avansa tehnologia eu nu vreau să uit să scriu de mână. De-asta scriu cărți poștale/vederi din multe locuri unde călătoresc, scriu postcard-uri atunci când dau cadouri cuiva, scriu peste tot pe unde-apuc lucruri cât pot eu de originale și ne-mainstream. Miruna a avut o idee genaială la petrecerea de 10 ani a blogului ei când a făcut un caiet mare și cu coperți groase în care oricine-a vrut a putut să-i lase un comentariu offline. Aia da amintire frumoasă și valoroasă! 😀

Am mai văzut genul ăsta de caiete de amintiri și la nunți și arată într-un așa fel că mâine îmi vine să mă apuc să-mi fac unu la fel:

Ultima experiență de scris intensiv am avut-o primăvara asta când am scris un 365-jar cu 365 de bilețele cu motive pentru care cineva este iubit ce trebuie deschise câte unul pe zi pentru următorul an. A luat mai mult timp decât ați crede, muult, mult scris, dar dacă n-a fost ăsta cel mai original cadou pe care l-am făcut vreodată, atunci nu știu care să fi fost!

***

Eu știu puțini oameni cărora le place să scrie scrisori sau lucruri de mână în general. Voi? Ce experiențe aveți în sensul ăsta? 🙂

Sursă foto 1, 2, 3-9