supraviețuire în pandemie
Back to Romania (old blog)

Supraviețuire în cel mai șocant an

2020 a fost pentru mine un fel de distopie. Și știu că nu doar pentru mine.

Pur și simplu, dacă îmi spuneai acum 1 an că ai găsit pe Netflix un serial în care este vorba despre planeta noastră cuprinsă de o pandemie de la un cap la altul, de la cei mai săraci la cei mai bogați, de la extrema stânga la aia dreapta, nemilos, în care oamenii nu numai că nu se mai pot îmbrățișa, dar se enervează când se apropie cineva de ei la mai puțin de 1 metru, nu se mai pot întâlni cu familiile și prietenii lor, nu mai pot călători și nu mai pot face aproape nimic în afara caselor fără stres, aș fi zis că nu mă interesează o astfel de idee bolnavă, am mai văzut seriale despre lumi distopice (Handmaid’s Tale este primul care-mi vine în minte) și nu mă încarcă cu nimic pozitiv.

Să ajung să trăiesc în realitate într-o lume ce anul trecut ar fi părut doar o idee sadică de film este cu siguranță ceva ce mi-am imaginat atât de puțin probabil, încât nici nu m-am temut vreo secundă. Nici nu mi-am pus problema cum ar fi să trăiesc într-o lume atât de limitată, pentru că asta a fost atât de puțin probabil pentru un realist optimist ca mine.

Încă mi se pare șocant cât de repede a venit pandemia peste noi și cu ce viteză ne-a cuprins. Încă nu-mi vine să cred cum pe 12 februarie anul ăsta petreceam la un restaurant de ziua mea, iar pe 12 martie deja incepea un lockdown în România și în restul lumii. Nici nu mai vorbesc de vacanța în New York pe care am așteptat-o atât de mult și care era planificată pentru 17 martie, o zi în care infecțiile cu coronavirus au explodat în toată lumea. Urmăream știrile zi de zi, speram printr-o minune să aflăm că SUA nu sunt afectate și că se poate călători. Pe 17 martie s-au întrerupt majoritatea zborurilor dintre SUA și restul lumii. Și pe ușă mi-era teamă să ies, d-apoi să mai plec în cealaltă parte a lumii, atâtea ore cu străini necunoscuți înghesuiți în avion.

Am fost tristă pentru vacanța ratată, dar eram atât de speriată la auzul tuturor știrilor despre corona, încât orice tristețe era acoperită de bucuria și minunea că încă sunt în viață. A fost o perioadă horror când nu știam nimic despre virus, cum se transmite, dezinfectam în prostie tot, ne era frică să mergem la hypermarket, iar asta nu era nici cea mai mare problemă – cea mai mare problemă era psihicul meu (vorbesc despre mine în acest articol, dar știu că toată lumea a simțit la fel) care era paralizat de teamă în fața necunoscutului.

Mi-era teamă să nu mă îmbolnăvesc eu, familia mea, oamenii din jurul meu, mi-era teamă încontinuu pentru că tot ce auzeam despre oamenii infectați e că au cazuri grave și sunt în spital. Personalul medical nu era pregătit, schemele de tratament erau trial & error, mi-era teamă pentru că mama lucra în spital, mi-era extraordinar de teamă să nu ajungă cineva cunoscut în spital, după ce cu 2 luni înainte singura mea grijă era să nu fie ceață când o să urc la ultimul etaj de pe Empire State Building.

Vara a trecut mai ușor, parcă pandemia începea să mai piardă încet încet din avânt (mult mai puțini oameni se infectează când stăm mai mult pe afară decât mai mult prin-ăuntru), iar toamna ne-a lovit din nou din plin. Mult mai multe cazuri decât în primăvară (mi-aduc aminte cum în martie-aprilie postam speriată pe Instagram că astăzi s-au înregistra 460 de cazuri noi, pe când din octombrie avem cam 10k zilnic), un nou semi-lockdown, oameni mai puțin grijulii, mai puțin stresați (uneori mă gândesc că ne protejam mai mult când eram mai stresați), toate astea culminate cu 3 cazuri de infectări în familia apropiată. Cazuri ușoare, asimptomatice, dar spuneți-i asta psihicului meu care este în pioneze de 1 an de zile, cu pionezele transformate în cuie în ultima lună.

Multe așteptări avem de la 2021, nu știu câte realiste, dar cel puțin eu sper să nu ne mai ia așa nepregătiți cum ne-a luat 2020, din niciun punct de vedere. Sper să fie un an de liniște și de vindecare a rănilor din 2020, pentru toată lumea. Îmi accept și îmi vociferez toate sentimentele, nu mi le ascund, scriu și spun tuturor că sunt tristă, stresată, obosită, pentru că doar acceptându-le și dând piept cu ele le pot învinge. Întotdeauna m-am ridicat când AM SPUS că sunt tristă, nu atunci când nu voiam să accept asta – eu sunt Ioana cea veselă și optimistă, cum să recunosc că sunt low?!?!. Tot 2020 m-a învățat și despre acceptarea sentimentelor, indiferent de ce natură ar fi ele, iar asta a fost o lecție grozavă.

S-au întâmplat și lucruri bune în 2020 și n-aș vrea să le fac să pară insignifiante, pentru că vreau ca ele să rămână cele importante pentru mine, nu un căcat de pandemie care mi-a mâncat suflețelul. 😀 Toată familia mea și toți prietenii mei sunt bine și sănătoși, am fost de mai multe ori ca niciodată în orașul meu preferat unde mi-am și cumpărat o locuință, profesional am fost într-un rollercoaster care-a mers doar în sus, de blog m-am ținut mai mult decât în anii trecuți, iar anul ăsta am bătut un record de km parcurși pe bicicletă – sunt la 1560 acum, dar probabil o să închei anul cu peste 1600. Eu sunt destul de impresionată! 😀

Deci, nici nu mai știu ce să zic acum. Acuma, după ultimul paragraf, nici nu mai pare că a fost un an așa rău! :)) Nici nu știu. A fost un an cu de toate și cam atât. Sper să învățăm niște lecții importante din 2020 (cum ar fi, de exemplu, să ne spălăm pe mâini, să apreciem interacțiunile umane), sper ca la anul pe vremea aceasta să citesc acest articol dintr-un 2021 în care corona este pe ducă, aștept Untold și Neversea (deși, personal, nu cred că va fi 2021 anul în care se vor relua, cel puțin nu în formele din anii precedenți) și sper ca la anul pe vremea asta să mă pregătesc pentru vacanța aia ratată din 2020, versiunea 2.0. 😀

Dacă îți place conținutul acestui articol și vrei să vezi și altele similare, abonează-te pentru a primit un e-mail cu fiecare articol pe care îl voi posta.

Nu trimitem altfel de emailuri! Citește pagina noastră de confidențialitate.

You Might Also Like...

4 Comments

  • Reply
    ioanacolegadebanca :)
    December 18, 2020 at 4:04 PM

    pfa, aproape punct cu punct la fel. Planuisem pentru Japonia si Portugalia anul asta :/ si faza cu acceptarea starilor negative – SOOOOO MUCH TRUE. Deja nu ma mai simt un killjoy cand zic constant ca is obosita & nemotivata ? Si datorita pandemiei mi-am facut curaj sa imi fac SRL, & it’s going well so far. The more you know

    • Reply
      Ioana
      December 18, 2020 at 8:25 PM

      Mulțumesc pt mesaj, ioanacolegadebanca, feels so good să aud de la tine! ❤️ O să-ți fac un pic de stalking pe Facebook că sa aflu despre SRL-ul tau și să pot să te susțin, macar moral daca nu altfel, bine? PS: întotdeauna mi-am imaginat 2021 ca anul când trebuia să ne revedem, conform promoției noastre din a 12-a, If You know what I mean. Poate avem noroc și se va putea! :))

      • Reply
        ioanacolegadebanca :)
        December 20, 2020 at 8:55 PM

        inca nu am pus nimic pe social da ma poti sustine oricum, haha :))) Acuma ca zici chiar ca imi pun si eu problema daca se intampla sau nu

        • Reply
          Ioana
          December 22, 2020 at 9:44 PM

          You’re right, am făcut stalking și nu am găsit nimic :-)) Dar sper sa fie bine, orice ar fi, și să-ți aducă numai satisfacții. Știu că o să-ți iasă, i mean, there’s no other way pt tine 😉

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.